Intre taran si pamant a existat, dintotdeauna, o stransa legatura. Viata de zi cu zi se desfasura in functie de cerintele pamantului, intr-o perfecta uniune cu natura. In ultimele secole, viata taranului a suferit modificari si, implicit, relatia sa cu natura s-a schimbat. Astazi, doar putine dintre mestesugurile traditionale mai sunt pastrate.
Prepararea vopselelor din plante era un mestesug mult practicat in satele bihorene din zona Vascaului. Informatii pretioase despre acest mestesug ne-au ramas de la profesorul Aurel Motica care, intr-o veche Monografie a Carpinetului, scria:
"In Carpinet exista obiceiul stravechi de-a prepara in casa diferite vopsele din diferite plante. Astfel se folosea planta numita roiba sau solovar, o planta rosie folosita la vopsitul pieilor pentru ciubotele rosii.
Iata ce spune batranul Simion a Petronii: "- Planta inflorita cu frunza cu tot se introducea intr-un ciubar, peste care se turna apa calduta. O lasa sa stea in apa cateva minute, o scotea de aici si turnand-o intr-un sac o storcea putin iar apa o arunca. Odata terminata aceasta operatie, buruienile se introduc din nou in apa si se fierb. Dupa ce au fiert bine, apa se coloreaza. Se toarna plantele cu continut cu tot in pielea cusuta in forma de burduf. Se clateste si se lasa asa pana la racirea completa, apoi se desface pielea si se intinde la uscat la umbra".
Culoarea neagra, se foloseste pentru colorarea firelor de lana, la tesaturile de lana pentru cioareci sau suman. Ea se obtine din frunza verde de arin prin fierbere. In solutia obtinuta se inmoaie tesatura sau firele si se tine cateva ore dupa care se scoate si se pune la uscat la soare.
Tot o culoare negricie se obtine din fiertura de coji de nuci verzi. Se foloseste la colorarea tesaturilor sau a firelor".
Se mai vopsea cu: - scoarta de arin pentru obtinerea culorii caramiziu - scoarta de prun pentru un rosu palid; coaj de cires pentru un rosu inchis - coji de ceapa, sunatoare, papadie si flori de tei pentru culoarea galbena - frunza de gutui si coaja de mar domestic pentru culoarea verde
Bogatia florei spontane permitea obtinerea unei palete extrem de bogate in nuante, care, folosite cu pricepere si talent, contribuiau la decorarea mediului ambiental: tesaturi, covoare, pielarie, picturi, mobila, obeicte de uz caznic, ceramica, etc. Pentru stabilizarea culorilor, in timpul fierberii sau dupa racirea apei, se mai folosea piatra acra, piatra vanata, zeama de varza, borsul sau otetul.
Din secolul XIX, colorantii naturali au fost inlocuiti aproape in intregime de cei chimici.
In lucrarea "Cromatica poporului roman" de T. Pamfile si M. Lupescu, referitor la vopsitul lanii cu coloranti vegetali, autorii afirmau: "Vechile culori erau putine - albul firesc, negrul firesc si negrul cafeniu la vegetal curat, galbenul frumos si rosul intunecat. Mai tarziu va veni albastrul odata cu sincala si liliachiul, precum si verdele ce se capata".
Cat despre aprecierea culorilor obtinute din surse naturale, S.F. Marian spunea: "Eu singur am avut nu o data ocazia de a auzi pe mai multi straini cum laudau si admirau culorile produse de romance si ma asigura, ca ele in mai multe privinte sunt superioare culorilor inventate de stiinta moderna, si mai ales in ceea ce atinge de tinerea lor". ................................................................................................................ Sursa foto: Flickr.com
Pomicultura a fost dintotdeauna o ocupatie secundara ce asigura multe din nevoile locuitorilor. Dealurile Bihorului sunt impanzite cu livezi de pomi fructiferi: meri, peri si mai ales pruni. Proaspete sau uscate, fructele se consumau in tot timpul anului.
Din prune si mere se obtineau si se obtin si azi mari cantitati de tuica, produs ce are in Bihor diferite denumiri: palinca, junars, vinars. Vinarsul de Bihor este vestit in intreaga tara prin taria, aroma specifica si gustul placut.
In trecut bihorenii faceau tuica in vase mari de ceramica prevazute cu instalatii rudimentare de distilat. In secolul al XIX-lea au inceput sa se raspandeasca tot mai mult cazanele de cupru cu randament sporit.
Cazanele se cladesc pe malurile raurilor sau langa fantanile cu debit mare de apa. De cele mai multe ori cazanele sunt prevazute cu roti hidraulice, cu palete fixate in albia raului si care, prin invartire, aduc apa la inaltimea cazanului cu ajutorul unor cupe sau vase de ceramica prinse de rama exterioara a rotii. Din cupe apa cade intr-un jgheab de lemn de unde ajunge la racitorul cazanului.
De la localnicii din Izbuc si Calugari, comuna Carpinet, Cristian Tabara si echipa emisiunii "Te vezi la Stirile Pro TV" au aflat intreaga poveste a varului - de cata truda, rabdare, dar si pasiune este nevoie pentru a transforma un bolovan de calcar in varul atat de folosit odinioara in toate gospodariile din sat.
O legenda din Bihor spune ca varul a fost descoperit de un cioban, care a gatit, timp de mai multe zile, pe niste pietre de calcar. Pietrele s-au topit, apoi a inceput sa ploua, iar piatra arsa a devenit var. In Carpinet exista cea mai pura cariera de calcar din Europa si unul dintre putinele locuri in care localnicii inca mai fac var in varnite traditionale.
Despre aceasta meserie pe cale de disparitie, am mai vorbit intr-un articol precedent.
Una dintre cele mai instructive experiente traite in mijlocul taranilor este descoperirea unor indeletniciri si meserii demult uitate.
Cu toate ca si aceasta zona a fost invadata, in ultimele secole, de produsele fabricate industrial, oamenii au mai pastrat o parte din obiceiurile si mestesugurile traditionale, fara indoiala o mostenire deosebit de pretioasa a trecutului care trebuie "predata" generatiilor viitoare intr-o stare cat mai buna.
Ocupatiile traditionale care punctau viata rurala se situeaza la granita dintre profesie si mestesug, caci implica daruire, pasiune si arta de-a face lucrurile frumos.
O zona ca si Bihorul, cu o bogatie de flori si paduri, nu putea sa nu ofere cadrul geografic potrivit pentru o astfel de indeletnicire umana.
Una din ocupatiile secundare ale locuitorilor bihoreni a fost dintotdeauna si barcuitul, adica vanatoarea de albine. Barcuitul si apoi albinaritul, nu erau ocupatii dintre cele mai importante.
In gospodariile taranesti stupii erau tinuti de cele mai multe ori in cosnite de nuiele sau papura. La Bucuroasa, Varciorog si alte sate dinspre munte, se pot vedea si azi cosnite din coaja de cires ori din trunchiuri de copac, scobite, ultimele purtand denumirea si de "buduroi de albine". Cosnitele din scandura, cu rame pentru fagurii de miere, au inceput a se raspandi prin sate numai in ultimele cinci decenii si inca n-au reusit a se generaliza pretutindeni.
Pe vremuri, ceara de albine a ocupat un loc insemnat din cauza folosirii ei drept "combustibil" pentru iluminat. La Oradea, Beius, Salonta, Tinca erau multi "vostinari", care se ocupau cu prelucrarea cerii pentru lumanari, ceara procurandu-se din satele bihorene.
Treptat, importanta albinaritului a inceput sa scada atunci cand zaharul a inlocuit partial mierea iar locul lumanarilor de ceara a fost luat de lampile cu petrol.
Pentru asezarile de pe cursul superior al Crisului Negru, mineritul si prelucrarea metalelor au influentat puternic dezvoltarea economica a locuitorilor, inca din epoca dacica. Dupa retragerea stapanirii romane din Dacia, localnicii – care au “furat” mestesugul extragerii minereurilor – au continuat aceasta indeletnicire. Astfel ca zacamintele aurifere, indeosebi, erau exploatate de catre "taranii bastinasi … cu mult inainte de a se trece la formele de minerit". Documentele istorice vorbesc de spalatorii de aur din Vascau, sau de taranii care extrageau minereul din gropi sapate de ei. Minele de aur, de argint si de cupru au constituit baza economica a domeniului feudal care a stapanit, mai apoi, pentru mult timp, acest areal geografic.
Incepand din secolele al XIII-lea si al XIV-lea, dupa ridicarea cetatii de la Finis si deschiderea minelor de la Baita, Beiusul a devenit al doilea oras de resedinta al marelui latifundiar al domeniului – Episcopia romano-catolica a Oradiei.
In anul 1270, episcopul Vladimir Ladomer Monoslov a obtinut de la regele Stefan al V-lea dreptul de minerit in muntii Baitei. El a adus in anul 1270, din Germania, Franta, Austria si Slovacia, mineri, pe care i-a asezat in Baita si Vascau, incepand exploatarea aurului, argintului si aramei (la Baita) si a minereului de fier (la Vascau). Populatia locala a deprins relativ repede noile mestesuguri: spalarea aurului din aluviuni, extractia fierului, prelucrarea fierului si aramei s.a. Feroneria s-a afirmat tot mai mult, acoperind, prin produsele sale, cele mai diverse nevoi: constructii, mijloace de transport, unelte agricole, chiar si pentru accesorii vestimentare. In aproape fiecare asezare existau 2-3 fierari care erau obligati sa lucreze pentru nevoile feudei, ale provizoratelor, dar si pentru deservirea comunitatii. Beneficiile episcopiei in urma acestor exploatari erau fara indoiala mari, daca ne gandim la valoarea minereurilor extrase. Astfel, in anul 1880, mina de la Baita dadea 1.567 kg de argint in valoare de 14.106 florini, 5.326 kg de plumb in valoare de 878 florini si 7.399 kg de cupru in valoare de 4.899 florini. Mineritul de fier era mai intens la Vascau si Pietroasa. La Vascau, bunaoara, se prelucrau in 1839 peste 1.500 maji de fier brut, iar la Pietroasa, o cantitate si mai mare.
Intens exploatate au fost si zacamintele de marmura existente in abundenta in Vascau, Pietroasa, Budureasa, Colesti, Camp si Chiscau. Mare parte din marmura provenita din aceste locuri a fost destinata ridicarii multor palate din Oradea si Budapesta.
In fine, la Suncuius de Beius functiona, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, o mina de extractie a cuartului necesar fabricarii sticlei.
De aceste bogate si variate resurse naturale ale subsolului au profitat si mestesugarii satelor. Acestia resimteau nevoia unor unelte mai rezistente, cu o productivitate sporita, asa ca viata i-a facut si mesteri faurari. Stiinta prelucrarii fierului au "furat-o" de la mesterii veniti din partile Germaniei si Frantei, dar i-au adaugat rosturi adaptate nevoilor curente. Astfel, la Vascau sunt amintite cele mai vechi cuptoare de prelucrare a fierului si fauri priceputi in productia de pluguri, seceri, coase si alte unelte agricole; la Baita si Poiana existau cuptoare de redus minereul de cupru; cuptoare de redus minereul de fier au aparut la mijlocul secolului al XVIII-lea si in Pocioveliste, Briheni si Draganesti. Barele de fier obtinute aici luau drumul altor sate, unde fierarii le transformau in unelte gospodaresti sau chiar lanci si sulite (la Magura si Chiscau). Vestiti erau faurarii din Varzarii de Jos, care au inventat si un "sigiliu" format dintr-o combinatie de linii, puncte si stelute si pe care il imprimau pe fiecare unealta produsa de ei. Si mesterii faurari din satul Ponoare "semnau" produsele lor fie cu initialele numelui lor, fie cu ale celui ce le cumpara. Atat de multi barbati din aceste asezari au deprins mestesugul prelucrarii fierului, incat fieraria a devenit pentru ei, multa vreme, o ocupatie de baza, dupa cultivarea pamantului. Sursa: "Depresiunea Beiusului: aspecte ale vietii economice traditionale" (studiu de Ioan Degau)
Olaritul sau ceramica populara este favorizata de continuitatea populatiei romanesti pe acest teritoriu, traditia ceramicii constituindu-se din perioada dacica pana in prezent.
Ceramica populara insumeaza o serie de elemente traditionale marcate de conditiile de viata si de evolutia gustului estetic. Articolele de ceramica se disting prin eleganta formelor si prin ornamentatie, au un caracter unitar, propriu, bine definit prin tehnica, forma, decor si colorit. Ceramica traditionala este modelata la roata. Arderea ei se face de obicei in sobe.
Se pot intalni o mare diversitate de forme in care se pot recunoaste tipuri apartinand vechii ceramici greco-romane. Ornamentica vaselor de ceramica este sobra, caracterizata printr-o dozare riguroasa a motivelor, cromatica fiind redusa la cateva culori de baza, ceea ce confera o nota specifica ceramicii.
Acest mestesug se mai practica si astazi in aceasta zona a tarii la Carpinet, Leheceni (ceramica rosie si alba), Lelesti (ceramica nesmaltuita), Cristiorul de Jos (ceramica rosie smaltuita), Vadu Crisului (ceramica alba decorata cu motive de culoare neagra).
Din marea diversitate de piese ceramice notam, in primul rand, blidele de Leheceni, ale caror ornamente - spirala, roata si creasta - sunt de veche traditie, urcioarele de Cristior cu gura bilobata, eleganta formei si frumusetea decorului vaselor de culoare alba, unice in tara noastra, din renumitul centru Vadu Crisului (aici, lipsind oxizii de fier din argila utilizata ca materie prima, vasele au doar culoarea alba, lucru neintilnit in nici un alt centru de ceramica populara).
In Bihorul secolului al XVI-lea existau multi culegatori de plante medicinale.
Baile Episcopesti (azi 1 Mai) aveau trei bazine, unul al "domnilor", altul al "taranilor", iar al treilea al "saracimii". Fiecare sat isi avea oamenii sai priceputi la buruienile de leac pentru tot felul de boli.
Se practica o medicina empirica, dar cunoasterea atenta a efectelor acestor plante i-a ajutat pe oameni sa trateze anumite boli.
In jurul anului 1900, in satul Poienii de Jos, peste 100 de familii se ocupau cu culesul, preparatul sau vanzarea plantelor de leac. In monografia satului se arata ca aceasta traditie a poienarilor dateaza de prin 1700, primind dreptul de a practica aceasta meserie inca de la regele Ferdinand. Si in alte sate din valea superioara a Crisului Negru sau in cele de sub poala Muntilor Codru-Moma existau multe femei pricepute la plantele cu proprietati curative.
Diversitatea speciilor de plante folosite in farmaceologia populara bihoreana este si ea o explicatie a vechimii practicarii acestei indeletniciri mostenite din tata in fiu. Industria farmaceutica poate gasi aici, in Bihor, o gama larga de informatii etnoiatrice, care pot sa-si gaseasca apoi o deplina aplicabilitate in industria medicamentelor, cu mare efect tamaduitor.
Prelucrarea lemnului este un alt mestesug care reprezinta o constanta in arta traditionala romaneasca. Lemnul a fost intotdeauna un material sensibil in care mesterul popular a pus atat indemnare cat si simt artistic.
Oamenii din zona Bihorului au fost dintotdeauna credinciosi lemnului, utilizand acest material pentru a realiza blidul din care mancau, acoperisul deasupra casei, bisericile la care se inchinau.
Din trunchiul copacilor seculari bihoreanul a imaginat, sculptand ca nimeni altul, toata panoplia de unelte si articole casnice din propria gospodarie.
Lemnul se preteaza la intrebuintari diverse, decorarea propriu-zisa relizandu-se cu unelte simple (topor, dalta, barda, briceag). Din punctul de vedere al tehnicii, nu este vorba de o sculptura in lemn propriu-zisa, in sensul ca nu se realizeaza detasarea completa a unui volum, tehnicile folosite fiind: crestarea, incizia, pirogravarea, cojirea, cioplirea, impletirea, incrustarea sau tehnica ronde-bosse.
Din punct de vedere ornamental, obiectele de lemn suplinesc lipsa culorii prin evidentierea insusirilor naturale ale esentei lemnului. Motivele ornamentale folosite pot fi geometrice (zimti, spirale, cercul incizat, patratul, rombul, funia sau torsada, arcul de cerc etc), zoomorfe (reprezentarea sarpelui), ornamente vegetale (crenguta de brad, frunza, con, floare), antropomorfe (compozitii realizate prin incizii ce expune, de obicei, ciobanul cu oile) cosmice, liber desenate si mixte.
In viziunea populara, figurile sculptate in stalpii portilor aveau rolul de a proteja casa importiva fortelor Raului. Motivele sculptate in lemn aveau semnificatia lor: funia rasucita reprezenta infinitul, legatura intre cer si pamant; arborele vietii simboliza viata vesnica sau tineretea fara batranete; soarele, simbolul "datator de viata".
Printre localitatile in care se practica prelucrarea artistica a lemnului, se disting: Buntesti (sculptura portilor de lemn), Budureasa (lazi de zestre si mobilier rustic).
Cresterea animalelor a oferit locuitorilor si materia prima necesara confectionarii imbracamintei si a pieselor de pielarie folosite in gospodarie: hamuri, fraie, sei, curele, saci si manusi. Pielarii si cizmarii se afla si ei printre mestesugarii pomeniti in documentele pastrate.
Cojocarii se intalnesc in localitatile: Vascau, Poienii de Jos, Tinca, Cabesti, Nimaiesti (unde se gaseau si opincari), Finis, Rosia, Remetea.
De la localitatea Varzarii de Jos deriva numele unor cizme speciale purtate in valea Crisului Negru numite "cizme varzaranesti". Aceste erau facute din piele de capra avand culoare neagra si erau ornamentate cu fir brodat la masina. Cizmele se purtau numai în zi de sarbatoare la anumite ocazii la targ.
(p)Link
Comentarii
Arhiva
Printeaza
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3