Chiuitul, ca "o gluma pusa in versuri, un joc de spirit, un compliment galant, ori o scanteie satirica", dupa definitia data de Ioan Slavici, a ocupat un loc important in colectia folclorica a ilustrului dascal bihorean Vasile Sala.
Spuse la nunti, la hore, la sezatori sau la petreceri, chiuiturile luau uneori forme dialogate, impresionand prin frumusetea lor de "strigate" rostogolite in timpul dansului, cu glas taraganat, jumatate vorbe si jumatate cantec si exprimand pasul inimii unui individ sau unei colectivitati.
Vasile Sala le-a acordat un loc de seama, urmarindu-le atent si adunandu-le intr-o colectie folclorica extrem de valoroasa.
Iata cateva din chiuiturile a caror tinta era indreptata spre sanctionarea si corijarea moravurilor sociale.
Nevestele care umblau "pe ulita" purtand vorbele de la o casa la alta sau cele care isi neglijau familia, erau date in vileag:
"Nici aceea nu-i nevasta, Care nu-i la cin-acasa Ci umbla din loc in loc Pana da de-un dobitoc".
"Nevasta cu brau lat Toata iarna ce-ai lucrat, De n-ai lepedeu pe pat Si izmene la barbat?"
Pe cei care rosteau minciuni colectivitatea ii ironiza prin versuri chiuite, versuri care se bucurau de o larga circulatie sociala: "Hopa, topa, pan-la popa/De la popa la vladica/Pentru-o vorba de nimica".
Gura satului nu-i ierta nici pe cei care meniti sa-i invete carte pe copii, uitau uneori de adevarata lor misiune sociala: "Saruta-te dascalita,/Ca dascalasu-i pe ulita,/Pe ulita pe la fete/Om la om, trage nadejde".
Tema nevestei lenese, a casatoriei din interes sau a celei ratate, a neloialitatii familiale sau a barbatului urat si ursuz, era foarte frecventa la toate petrecerile: "Tata zice sa ma-nsor,/S-aduc mamei ajutor./Mama zice, sa ma las,/Sa nu-i fac mai mult necaz" sau "De-nsurat m-as insura,/Proasta tare n-as lua,/Frumoasa tare nu mi-ar place,/Ca prea multi sogori mi-oi face".
Sanctiunea era indreptata si impotriva falsei prietenii, impotriva celor care se aratau prieteni doar la bine: "Pana ce fusei la bine/Toti fura prieteni cu mine,/Daca io picai la rau/nu vazui prieten de-al meu".
Tema luptei dintre saraci si bogati, a contradictiei dintre cei care munceau si cei care huzureau, si-a gasit locul si in cadrul acestei specii literare. Saracia era un fenomen caracteristic aproape intregii colectivitatii iar vesnica neimpacare dintre sluga si stapan era adanc intiparita in constiinta poporului.
Oricat de bine ar fi lucrat, sluga era deseori batjocorita, lasata flamanda sau chiar batuta. Strigaturile adresate "stapanilor" erau extrem de usturatoare: "Frunza verde ca nucu/Fost-am sluga la dracu./Dac-as face apa-n vin/Tot nu-i fac voia din plin,/dac-as face apa-n bere/Tot nu-i fac lui pe placere,/Ruptu-mi-am si hainele/Gata sa-mi rup si-oasele".
Alteori ironia versurilor exprima deosebirea sociala dintre bogati si saraci, primii dispunand de toate cele necesare familiei, folosind aproape pe gratis munca zilnica a nevoiasilor: "Sapa drace tenchiu-n parte/Iarna care lemne-n spate/Si mai cumpara bucate" sau "Se cunoaste omul gazda,/Ca-i umbla plugul in brazda./Se cunoaste omul sluga,/Ca manca pituta murga".
Semnificative, din punct de vedere a saraciei in care se zbateau cei saraci, sunt versurile: "Nici nu mor, nici nu traiesc/Numai ce ma chinuiesc".
Adevarate capodopere ale genului liric popular, chiuiturile uimesc prin spontaneitate, prin finetea ironiei, conciziunea formei si stilul indirect al satirei. .............................................................................................................. Bibliografie: - Iosif Gui - "Sanctionarea moravurilor sociale in colectia de chiuituri si strigaturi a lui Vasile Sala" - Biharea, 1982 - Vasile Sala - "Frumusetea chiuiturilor de pe plaiurile Bihorului"
Fulgerele, tunetele, traznetele, ploile repezi si scurte sau molcome si fara de sfarsit, grindina, arsita, seceta, sunt fenomene explicate astazi de stiintele moderne. Mai demult, pe cand oamenii erau parte integranta a naturii, dadeau alte intelesuri intamplarilor meteorologice, ghidandu-se dupa anumite semne numai de ei stiute.
"Taranul nu are nevoie nici de carti astronomice, nici de barometre ori termometre. Asta pentru ca el a invatat sa citeasca semnele de pe cer, dar si pe cele de pe pamant. Asa si-a facut propriul calendar", spune etnograful Marcel Laptes.
Talmacind semnele naturii, acestia stiau cand sa iasa la semanat, cand sa coseasca sau sa adune graul.
Pastorii, care in perioada martie-septembrie traiu, observau si gandeau sub cerul liber, foloseau orologiile astronomice si biologice oferite de natura.
Redam, in cele ce urmeaza, cateva din momentele etnografice ale calendarului pastoral, elemente de etnoclima, barometre naturale dupa care se orientau acestia:
SEMNE DE PLOAIE - cand pasarile coboara din copaci, se scalda in praf si isi zbarlesc penele; - cand cerul e rosu dimineata; - cand tuna la pranz; - cand curcubeul este dublu sau bine colorat; - cand pasarile se aseaza pe gradul stanii cu gusa catre rasarit; - cand ceata miroase a paie arse; - cand vitele ling peretii stanii, trunchiurile si pietrele; - cand vitele in loc sa pasca se culca; - cand mirosurile se raspandesc cu mai multa putere; - cand se umezesc pietrele; - cand imprejurul soarelui, luni sau stelelor se vad cearcane albe; - cand funinginea se aprinde si trosneste pe fundul oalelor cu lapte; - cand mananca cainii iarba; - cand asuda peretii stanii; - cand se umezeste sarea in solnita de lemn; - cand se vad pe unt picaturi de apa; - cand corbii isi falfaie aripile mai repede; - cand flacara focului este galbena; - cand cocorii zboara tacut si isi schimba directia; - cand canta pitigoiul inainte de rasaritul soarelui; - cand plesnesc lemnele in vatra si arunca scantei; - cand se inmoaie corzile pe opinci sau chimire; - cand valvataia e galbena si se plimba pe vasul de lapte; - cand vitele ridica capul in sus, trag aer pe nas, isi ling botul si picioarele, mananca mai mult, se uita spre miazazi, se culca pe dreapta si se strang in jurul stanii; - cand se aude de departe zgomotul apei; - cand cotofana isi moaie capul in apa; - cand apusul soarelui e intunecat; - cand vulturul zboara aproape de pamant.
SEMNE DE FRIG SI INGHET - cand pasarile se ascund in locuri dosite si tufisuri; - cand stelele stralucesc noaptea; - cand picaturile de pe frunze cad mai incet decat de obicei; - cand focul si carbunii par mai aprinsi decat de obicei; - cand este jir putin in padure; - cand se face foarte multa ghinda; - cand paianjenii tes doua sau trei panze una peste alta noaptea; - cand sunt soareci de munte putini; - cand naparlesc oile de timpuriu; - cand cocorii pleaca in august; - cand brandusa infloreste de sus in jos (de la varf spre vale); - cand cad frunzele indata ce se vestejesc; - cand blana iepurilor, vulpilor si lupilor este indesata si deasa.
SEMNE DE VREME FRUMOASA - cand soarele rasare limpede dintre nori, pastorii zic: soare rosu si dimineata senina, duc vitele foarte departe de stana; - cand cerul e rosu seara; - cand luna e foarte limpede; - cand ceata face gluga pe sub brazi.
Asadar, credem ca nu e nicio exagerare daca spunem ca primii adevarati meteorologi au fost oamenii simpli, care stiau atat de bine sa descifreze semnele vremii. .............................................................................................................. Bibliografie: Florica Goina - "Elemente de pastorit traditional in Padis" - Biharea, 1982
In trecut, blazonul era un semn de distinctie pentru cel care-l purta, fie ca era vorba de o persoana, o familie sau chiar o localitate. De-alungul anilor, acest obicei menit sa particularizeze, sa distinga si chiar sa fie admirat s-a pierdut dar nu a disparut cu desavarsire. Dovada e faptul ca, in urma cu cativa ani, Uniunea Europeana a cerut ca fiecare comunitate locala sa aiba un blazon, ca mijloc de identificare.
Vechile sigilii pe care, in trecut, autoritatile le foloseau pentru a valida anumite documente sau acte administrative, reprezinta o sursa de inspiratie deosebit de importanta.
Asadar, ne-am gandit sa facem si noi o mica incursiune, cu intentia de a intelege mai bine valoarea lor simbolica si istorica caci sigiliile ca si monedele sunt izvoare contemporane care pastreaza, sintetizeaza si transmit generatiilor mai noi simbolurile stramosilor.
In comitatul Bihor, sigiliile satesti sunt atestate cu regularitate pe documente incepand cu anul 1788.
Sigiliile localitatilor bihorene de la sfarsitul secolului al XVIII-lea au continuat sa fie folosite in in primele decenii ale secolului al XIX-lea. Spre deosebire de alte zone ale Bihorului, unde autoritatile, din ratiuni politice, reusisera sa schimbe matricele sigilare inca din primele doua decenii, in zonele sudice si mai ales ale Vascaului, populatia a incercat sa evite cat mai mult posibil inlocuirea sigiliilor cu legende in limba latina cu altele avand legenda in limba maghiara.
In contestul luptei populatiei romanesti din Bihor pentru drepturi si libertati nationale si sociale, pentru introducerea limbii romane in administratia locala, se inscrie si aparitia matricelor sigilare cu legenda in limba romana, ceea ce argumenteaza o data in plus importanta acestor izvoare.
Sigiliile reflectau ceva din specificul localitatii ca peisaj local, preocupari ale locuitorilor sau resurse economice locale. Insemnele cuprinse in sigiliile localitatilor rurale din Bihor acopera, ca semnificatie, o arie tematica diversa si interesanta: pasari si animale domestice, scene domestice, de vanatoare sau de munca, unelte, constructii diverse, sfinti si scene religioase, plante, astri, etc. ....................................................................................................................
CARPINET
In emblema o barza asezata intr-un picior pe un glob, tine in cioc un sarpe. In dreapta si in stanga doua ramuri verzi, de esente diferite, inconjoara toata suprafata compozitiei si se impletesc in partea inferioara.
PONOARELE (fosta Calugari)
In emblema un personaj cu haina lunga, tine in mana dreapta un baston. Vestimentatia nu lasa dubii ca este vorba despre un calugar.
In emblema un personaj dotat de sulita si scut oval, relevand rolul de aparare al localitatii (fiind localitatea aflata la granita sudica a Bihorului).
CAMP (Vascau)
In emblema se disting trei copaci pe o terasa, cel din centru fiind mai inalt.
Sigiliul prezinta o splendida compozitie de unelte agricole: coase, grebla, seceri, sugerand plastic indeletnicirea de baza pentru localitatea respectiva, fieraritul si activitatile agricole practicate aici.
VASCAU
In emblema, in dreapta, un personaj tine un obiect pe o nicovala plasata in centru, deasupra acesteia se afla un ciocan actionat hidraulic; in stanga, un fragment de cladire.
Bibliografie: * Gheorghe Mudura - Sigiliile localitatilor bihorene - Izvoare etnografice (II). Zona Vascau * Ioan Degau & Nicolae Branda - Satele din districtul Beius in secolele XII-XVII - Atestari si sigilii
Despre Muzeul Etnografic de la Chiscau am mai scris candva un articol, dar marturisesc ca nu avusesem ocazia sa-l vizitez. Dupa minunata excursie de duminica trecuta, mi-am dat seama ca in vechiul articol am folosit cuvinte prea sarace si prea putine pentru a sublinia adevarata valoare a acestei colectii inestimabile.
Din pasiunea, dragostea pentru viata rurala si efortul unei familii bihorene, a luat nastere o colectie particulara care contine cca. 2400 de obiecte traditionale din zona etnografica a Beiusului si a Muntilor Apuseni.
Domnul Aurel Flutur, inteles si sprijinit de sotia sa Lucretia Flutur, de-alungul a mai bine de 40 de ani, a reusit sa salveze de la disparitie numeroase creatii, care ilustreaza o gama semnificativa de preocupari si mestesuguri specifice comunitatilor taranesti: agricultura, olarit, dulgherit, ladarit, fierarit, cizmarit, tesut, tors, minerit.
In anul 2005, prin decizia Comisiei Muzeelor si Colectiilor si a Ministerului Culturii si Cultelor din Romania, naste oficial Muzeul de Etnografie "Horea si Aurel Flutur".
La intrarea in muzeu, o tablita de fier batuta in cuie pe un stalp de lemn ne intampina cu mesajul: "Nu va uitati trecutul". In curte, de jur-imprejur, sunt dispuse mai multe categorii de obiecte, incepand cu ceramica: o roata de olar de la Saliste de Vascau, farfurii din secolul al XIX-lea din zona Carpinetului, Leheceni, Cristior, Lelesti.
In sectorul "luminat", numeroase exemplare de lampi cu seu ori cu petrol si opaite. Foarte interesanta este lampa sovietica (din anul 1952), prevazuta cu aripioare din aluminiu care, incalzindu-se, produc un curent electric de 9V, suficient pentru a face sa functioneze un aparat de radio.
Pe o scara exterioara se ajunge la etajul unei constructii din lemn, impartita in cinci camere. Una dintre acestea este reconstituirea unei sali de clasa in care se afla si ghiozdanul de lemn, facut de tatal domnului Flutur, primul obiect colectionat de acesta.
O alta camera este dedicata strabunicului Lucretiei Flutur, "unul din ultimii haiduci care au fost in Muntii Bihorului, pe nume Gabor Ioan; batranii ii spuneau Oneata". In aceasta incapere sunt expuse cateva obiecte care i-au apartinut, acte si alte documente.
Intr-un gang ce uneste curtea cu hala mare a muzeului, este plasat, sugestiv, sectorul "moarte", reprezentat prin numeroase cruci de mormant, clopote, cenotafe si alte piese de aceeasi factura. Hala mare adaposteste cea mai mare parte a pieselor de muzeu: carute tiganesti, sanii, talangi, clopote, juguri, icoane, telefoane vechi, masini de scris, pluguri, cosuri de adunat bureti si cate si mai cate...
De remarcat caruta pompierilor care a fost in exercitiul functiunii in jurul anului 1900, in orasul Beius. Avand un rezervor pentru 1.200 de litri de apa, era trasa de patru cai si avea un echipaj format din patru servanti.
Dar cel mai de pret obiect al lui Aurel Flutur e pus chiar in fata casei, la sosea: un locomobil din 1907, o masinarie celebra care a fost folosita ca decor in filmul "Padureanca".
Proprietarul muzeului cunoaste fiecare obiect in parte si-i poate destainui "tainele". "Eu ma justific in fata lumii cu o istorie vie", e crezul existentei sale.
Usile muzeului sunt totdeauna deschise, nu exista paznic si nici bilet de intrare. Multi vizitatori din tara si strainatate ii calca pragul. La iesire, pe o masa de altar, din piatra (datand din anul 1807) este asezat un registru in care raman marturie impresiile acestora, mesajele de profunda admiratie pentru munca depusa de catre aceasta minunata familie.
Va recomandat cu caldura o vizita la acest muzeu, iar pana atunci, va invit sa va delectati cu albumul de fotografii ale senzationalelor exponate.
Lazile de zestre, nelipsite din traditia bihoreana, cu valoare utilitara, artistica si simbolica, concentreaza valentele creatoare ale mesterilor ladari. La Budureasa este singurul centru activ de ladarit din Bihor, unde se realizeaza lazi de zestre cu motive specifice. Aici exista si o mica scoala de initiere a copiilor.
Pe vremuri, lada de zestre folosita pentru pastrarea imbracamintii, ocupa un loc de cinste in organizarea interiorului, fiind asezata la capatul patului sau pe lavita. In urma cu 200 de ani, lazile de zestre erau confectionate de catre tatal familiei. In aceste lazi se pastra intreaga zestre a miresei: podoabe lucrate de mana fetei, stergare, vesminte si covoare. Lada de zestre era obiectul ce arata harnicia miresii dar si statutul ei. Cu cat era mai mare cu atat era mai bogata. Unele lazi erau trecute mostenire din generatie in generatie.
Pentru confectionarea lazilor se folosea lemnul de fag, ales cu mare pricepere. Vestitii mestesugari din Budureasa, aveau o solutie originala de afumare a lemnului de fag, procedeu prin care erau distruse cariile si se obtinea uniformizarea cromatica a suprafetelor. Pe acest fon brun, motivele ornamentale (cosmice, crestine, antropomorfe, vegetale) se puteau aplica mult mai clar.
Cu toate ca in zilele noastre mobilierul modern l-a inlocuit in mare masura pe cel traditional, mai exista localnici care folosesc lazile la depozitatul straielor populare, insa de cele mai multe ori acestea sunt folosite doar in scopuri ormanentale.
In zona Bihorului, a existat o traditie a dansului popular bine statornicita. Instrumentisti, vocalisti si dansatori de mare talent au intretinut si imbogatit folclorul zonei.
"Ma cunosc ca-s din Bihor / Dupa carpa cea de par, / Dupa fodra de la poale /Dupa dantu' la picioare." - spune un frumos cantec din Crisana.
Ansamblul "Bihorul" - Polca
Caracteristica zonei folclorice a Bihorului este unitatea stilului de joc. Pasii tropotiti, pintenii si bataile pe cizma formeaza elementul coregrafic de baza, fiind executati cu precadere pe loc sau cu deplasari laterale mici, dar cu dinamica si varietate ritmica deosebita. Schimbarea greutatii corpului de pe un picior pe altul si trecererile de pe toc pe talpa sau pernita piciorului sunt executate cu multa usurinta intr-un chip aproape imperceptibil.
Dansurile cu desfasurare pe verticala (Poarga, Luncanul, Pe picior) au la baza ritmul sincopat, un ritm specific romanesc. Sunt jocuri de perechi, in care partenerii pornesc cu pasi comuni, pastrand ritmul de baza si apoi baiatul evolueaza in combinatii interesante de pinteni si batai.
Ansamblul "Bihorul" - Pe picior
Aceste traditii populare deosebite se pastreaza prin activitatea deosebita desfasurata de numeroasele ansambluri folclorice (Fluierasul, Liora, Heghedusi din Bihor, Vergelul, Bihorul, Nuntasii Bihorului, Crisana).
"Folclorul este cartea de identitate, care diferentiaza si particularizeaza popoare si culturi, fiind insusi fundamentul pe care se inalta, cu o sintagma blagiana, "cultura majora", caracteristicile nationale, specifice ale unei natiuni", spune pe buna dreptate prof. univ. dr. Gheorghe David.
Varietatea si bogatia muzicii folclorice bihorene a atras atentia folcloristilor din cele mai indepartate vremuri. Inca din 1906, Béla Bartók, publica in Editura Academiei Romane, o culegere intitulata “Cantece populare romanesti din Comitatul Bihor”. Marele compozitor a iubit muzica noastra populara, scriind despre folclorul bihorean ca "este cea mai minunata muzica de pe intreg teritoriul Ungariei, care luata chiar si in chip absolut e atat de fermecatoare, incat ar putea-o admira toti oamenii de muzica ai Europei".
In februarie 1910, face o incursiune in localitatile Carpinet, Camp, Vascau si Beius, unde culege 109 melodii romanesti.
Pe urmele lui au venit si alti culegatori ai creatiei populare muzicale: Mihai Bulzan (Canta nana, canta iara: Culegere de cantece si dansuri populare din Bihor), Sabin Dragoi (Idila Bihoreana; Crisana), Traian Mirza (101 cantece si melodii de joc de pe Crisuri; Folclor muzical din Bihor: Schita monografica), Vasile Sala (Bihorul in cantecele sale poporale; Chiuituri bihorene; Hai la joc. Hore si doine bihorene), Aneta Micle (Mimic si dramatic in folclorul bihorean) si multi altii.
Mihai Bruchenthal a colindat satele si a cules folclor muzical de pe Valea Bistrei, Valea Crisului Repede si Valea Crisului Negru, punand bazele unei mari antologii de folclor muzical bihorean care a ajuns, in final la 1340 de piese, din care 59 sunt variante ale baladei Miorita, gasite de el in Bihor, majoritatea oarecum mascate sub forma de colinzi.
"Ca la noi cat omu-i viu / Canta si pentru pustiu. / Numai daca-i mort nu canta / Dar si-atuncea sta si-asculta.", zice o frumoasa melodie bihoreana din batrani.
Creatia folclorica bihoreana, reflecta dragostea fata de plaiurile natale, viata noua, libera si fericita, bucuria muncii implinite.
O contributie de seama la promovarea folclorului bihorean o aduc indragitii interpreti de muzica populara, reprezentanti de seama ai muzicii traditionale bihorene (Viorica Flintasu, Cornel Borza, Florica Ungur, Mariana Stanescu, Leontin Ciucur, Maria Haiduc, Remus Bondar) precum si ansamblurile folclorice care desfasoara o intensa activitate, sustinand concerte si spectacole in tara si strainatate (Crisana, Nuntasii Bihorului, Florile Bihorului).
Incheiem aceasta incursiune prin muzica populara din zona Bihorului, citand cuvintele lui Otto Bökel din cartea sa intitulata Psychologie der Volksdichtung: "Pretutindeni in lume, cel care creeaza, creste si pastreaza cantecul popular, inainte de toate, este taranul".
"Portul taranului roman este oglinda unei spiritualitati si a unei estetici trainic zidite si foarte vechi. Frumusetile lui au izvorat din mii de ganduri, au curs printr-o pulbere de maini, au fericit siruri de vieti, dar au ramas aceleasi din adancimi de vremuri tracice. Ele este portul dac, al omului nostru de azi de la munte. Stramosii lui purtau cu o demnitate care in general nu se investeste in haina, ci in insemnele unei nobleti. Cu ele, ai au trecut prin cenusa fumeganda a atator tragedii de neam". (C.D. Zeletin, 1971)
Costumul popular este o combinatie a traditiilor locale, a asezarii geografice, a climei, precum si a posibilitatilor economice. El reprezinta o emblema de recunoastere, o marca a identitatii etnice, un document cu certa valoare istorica si artistica.
De la nastere si pana la moarte, costumul popular a insotit omul in toate evenimentele vietii sale, fiind un purtator de simboluri.
Materia prima folosita pentru confectionarea costumelor populare o constituia lana, canepa, inul sau bumbacul. Culoarea de fond, in general alba, indica o traditie pastrata de la daci.
Portul barbatesc era format di camasa si pantaloni (confectionati vara din in sau canepa si iarna din postav), chimir, caciula (sau clop) si opinci. Chimirul era decorat de cele mai multe ori cu margele colorate ce reprezentau diverse modele populare (figuri geometrice, flori, frunze).
Portul femeiesc cuprindea opinci, poale albe, camasa, zadie, cojoc, naframa, intr-o cromatica mai vie decat la barbati (perdominand albul si rosul) si cu ornamente bogate si exuberante.
Una dintre che mai raspandite podoabe femeiesti era "latitarul", o bentita ingusta din tesut ornat cu margele mici, colorate, purtata la gat. Aceasta piesa se armoniza si complecta costumul popular femeiesc.
Micul muzeu etnografic al familiei Flutur din Chiscau contine peste 2000 de obiecte de arta populara, vestigii istorice si etnografice.
Intemeietorul acestui muzeu, domnul Aurel Flutur (zis di "Domnocu"), a inceput sa stranga obiecte vechi de peste 30 de ani, din zona Muntilor Apuseni, reusind sa salveze de la disparitie o adevarata colectie particulara.
Printre exponatele muzeului, se numara un raboj agricol din anul 1860 (unic in Europa) si o locomotiva fabricata in Ungaria in anul 1910 (inca functionabila).
In colectia lui Aurel Flutur putem vedea si o vatra de foc si 4 olcute de lut, unelte folosite de motii care prelucrau clandestin aurul in casele lor.
Intrarea in muzeu este gratuita iar proprietarul este un ghid si o gazda deosebita pentru vizitatorii curiosi.
Desi, oficial, vioara cu goarna a fost inventata de John Matthias Augustus Stroh (1899 – 1949), se pare ca ea a fost folosita in Bihor inainte de 1900.
Vioara cu goarna este cea care da autenticitate si un specific anume, o nota aparte muzicii populare bihorene. Aceasta vioara a aparut dupa descoperirea gramofonului, cutia ei constituiind sursa de rezonanta. Vioara produce un sunet metalic, dar foarte amplu, ceea ce face ca sa se auda la jocul satului, chiar daca este multa lume.
Cei mai mari muzicanti de pe valea Crisului Repede sunt lautarii: Cabuta Gheorghe - "Stangaciu" si Mitica Negrean, care fac parte din orchestra profesionista „Crisana”.
Dorel Codoban, din satul Lazuri, comuna Rosia, a ajuns sa fie cunscut in toata lumea si spune ca a facut pana acum circa 2.500 de astfel de viori. Foloseste trompetele fostilor pioneri, dar si inima patefoanelor vechi, pentru a construi viorile cu goarna.
Pana la varsta de 11 ani, Dorel Codoban n-a stiut de existenta instrumentului muzical, care, mai tarziu, i-a marcat intreaga existenta. L-a descoperit intamplator, ascuns intr-o cutie neagra a invatatorului din sat.
"Eram copil si ma pasionau foarte mult viorile. Am stricat foarte multe, pana mi-a iesit una care sa sune bine. Folosesc lemn de paltin. Problema este goarna, pentru care trebuie sa caut tompete vechi folosite de pioneri. Inima viorii este piesa principala de la vechile patefoane. Este foarte greu sa le gasesc, deoarece pot folosi doar de la doua tipuri de patefoane, dintre care unul confectionat in Columbia".
(p)Link
Comentarii
Arhiva
Printeaza
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3