|
Articole publicate in aceasta categorie, in ordine cronologica.
 |
La 40 de zile dupa Pasti, crestinii praznuiesc Inaltarea la cer a Mantuitorului, numita Inaltarea in trup, zi consemnata in calendarul popular sub numele de Ispas.
In vechime, sarbatoarea mai era cunoscuta si ca Pastele Cailor sau Joia Iepelor, cand se credea ca pentru un ceas si pentru o singura data pe an caii se saturau de pascut iarba.
O legenda populara din Transilvania zice:
"Cand Maica sfanta s-a dus la cea dintai scriere a lumii si, mult umbland, neaflandu-si alt salas decat grajdul lui Craciun, unde a intrat sa se gazduiasca, apucand-o muncile nasterii, s-a tras in apropierea cailor sa-si faca asternut... Dar nu putea naste, caci de o parte napastuind-o frigul, iar caii tropoteau mereu din copite si sfornaiau pe nas si, pe langa toate molcomirile si vorbele ei, nu mai incetau, ci inca mai si scormoneau prin asternutul sfant.
Maica sfanta in cele din urma i-a blestemat zicand:
- O, cal netrebnic!... nu ai avea stare si alinare in vecii vecilor; sa nu te saturi, numai o data in an, si atunci numai intr-un ceas: si de drag sa te blasteme oamenii!
De atunci si pana azi calul nu mai are sat, numai intr-un ceas in ziua de Ispas; el nu se mai alina, si sa nu te bucuri cand il vezi culcat... si de ar fi oricat de frumos si oricat de drag, el e intampinat cu: Bata-l... ce cal frumos!".
(Sim.F. Marian - Sarbatorile la romani)
Legenda se regaseste si in cuvinele unei mai vechi colinde:
"Si durerea-o cuprindea/Sa mai poarte nu putea,/Se punea si odihnea,/Dara caii tropotea,/Iepele tot rancheza".
Maica Domnului, vazand ca acestia nu mai conteneau cu tropaitul si ranchezitul, le zise:
"Stati pe loc, nu tropotiti,/Ca durerea mi-o mariti!"
Insa caii au continuat sa faca huiet mai departe. Atunci Maica Domnului s-a suparat si i-a blestemat:
"Fire-ati cai voi blestemati,/Sa n-aveti voi nicand sat,/Pana-n ziua de Naltare,/Dar si-atunci ne-ndestulare!"
Sau, dupa cum spune o alta colinda:
"Fire-ati cai voi osanditi/Si de mine-afurisiti,/De mine, de Dumnezeu,/Mai tare de fiul meu,/Fiindca nu m-ascultati,/Voi sa nu mai aveti sat,/Numa-n ziua de Ispas/Si si-atunci vreme de-un ceas!"
Si din momentul cand a rostit Maica Domnului cuvintele acestea, caii se facura asa de nesatiosi, ca orisicat ar manca nu se mai satura numai o singura data pe an, si anume:
"Numa-n ziua de Ispas/Si si-atunci vreme de-un ceas". |
 |
Se zice ca erau odata doi frati: unul bogat, iar altul sarac. Si amandoi fratii astia erau megiesi. Celui bogat ii mergea foarte bine, caci avea tot ce-i trebuia. Cel sarac insa, neavind mai nimic, o ducea de pe o zi pe alta ca vai de dansul.
Intr-un an, si anume in revarsatul zilei de Pasti, s-a sculat cel sarac si a iesit afara, ca sa-si caute cateva vreascuri spre a-si atata focul si a face o tara de mamaliga pentru copii sai flamanzi.
O data intors acasa cu vreascurile, da peste alta nevoie: n-avea cu ce sa le aprinda. Ce sa faca el acuma?... de unde sa ia foc?... Pe cand statea el asa dus pe ganduri, zareste deodata pe fereastra un foc mare arzand pe varful dealului. Cum zari el focul acela, porneste degraba spre dansul si ajuns acolo, da peste 12 oameni care se incalzeau la foc.
- Buna dimineata si Hristos a inviat, oameni buni!
- Multamim d-tale! - raspunsera acestia. Da ce vant te-a abatut pe la noi asa de dimineata si tocmai in ziua de Pasti? - intreba unul dintre dansii.
- D-apoi iaca cum si iaca cum! - raspunse saracul - am venit sa-mi dati un pic de foc, ca sa-mi fac si eu o tara de mamaliga pentru copii mei, ca iata ceilalti oameni s-au pregatit cu pasca, cu oua rosii si cu multe altele de Pasti, insa eu, fiind sarman lipit pamantului, n-am nimica!
Atunci zise unul dintre dansii: - Ti-om da, dragul meu, dar spune-ne mai intai, care luna-i cea mai rea peste an?
- Apoi de, - raspunse saracul - unii oameni zic ca luna lui Prier ar fi cea mai rea, dar mie toate mi-s totuna de bune!
Atunci ii zise omul: - Tine poala camesii sa-ti dau foc!
Saracul, auzind cuvintele acestea, incepu a tremura de frica, temandu-se ca-i va arde si camesa si va ramane gol ca napul. Cu toate acestea insa nu se puse de pricina, tinu camesa si omul ii puse o lopata de jaratic in poala, zicandu-i ca, dupa ce va ajunge acasa, sa-l imprastie prin ograda si prin gradina.
Saracul facu asa, dupa cum i se spuse. Ajungand acasa, partea cea mai mare de foc o imprastie prin ograda si gradina, iara cu ramasita intra in casa si-si facu foc.
Nu mult dupa aceasta, iata ca una din fete striga plina de bucurie: - Tata, tata! vai ce de vite mai avem noi! Toata ograda si gradina e plina de tot felul de vite!
Iesind omul afara, vazu si el minunatia: ograda era plina de boi, vaci, cai, oi si tot felul de animale. Vazand toate astea si o copila de a fratine-sau, merse in casa si zise tatane-sau: - Tata, oare de unde are unchesul meu atatea vite, ca e plina ograda si gradina?
Iesind cel bogat afara si vazand vitele, il intreba pe frate-sau de unde are atatea vite. Saracul ii spune toata povestea si bogatul isi ia degraba o manta mare pe spate si se duce si el la focul de pe deal. Cand ajunge acolo, fara a da "buna dimineata", zice: - Oameni buni, dati-mi o tara de foc, ca mi s-a stins!
- Ti-om da, de ce nu, dar mai intai sa ne spui care luna-i cea mai rea de peste an!
- Apoi de, - raspunse bogatul - toate lunile peste an is bune, dar luna lui Prier, vai Doamne, ca scarnava-i, amus ploua, amus e pacla, amus ninge, si mai toate oile pier. Nu degeaba a zis cine a zis ca: "Prier prieste / Da si jupeste".
Atunci se scula Prier manios, caci oamenii aceia erau cele 12 luni de peste an, si-i zise rastit: - Tine poala de la manta!
Bogatul intinse poala si Prier ii puse doua lopeti de foc intr-insa.
- Mai pune una, zise bogatul.
Prier ii mai puse o lopata.
Bucuros de ceea ce a primit, bogatul se intoarse cu focul acasa, il turna prin gradina, ograda, grajd, sura si in tot locul si apoi se baga in casa in buna nadejde ca si el va capata, daca nu mai multe, apoi macar tot atatea vite ca si frate-sau.
Iata insa ca nu mult dupa aceasta, intrand copila sa in casa, ii spuse ca sura, grajdul si toate celelalte acareturi de pe langa casa ard.
Si asa a patit bogatul cel lacom si mandru!
................................................................................................................
Sursa: Sim. Fi. Marian - "Sarbatorile la romani" |
 |
...povestita de Bocse Ioan (nascut in 1902 la Sudrigiu, Bihor)
Moma era un bocser (carbunar) sarac, care avea 10 prunci. Toata primavara, vara si toamna facea carbuni si umbla cu ei prin tara sa castige bucate si ce baga in gura pruncilor. Iarna o ducea tare greu, ca nu putea sta la munte, la cuptoare, de frig ce era.
Intr-o iarna, pe cand se tot uita la copaci dupa colt de mugur, ca semn de primavara, numai vede o batrana venind spre el.
Ba'sama era iarna. |
Zicea ea: "Mai, Momo, de te-i duce in zilele astea a mele (zilele babelor) pe munte sa faci carbuni, si nu te-i teme ca ingheti, a veni primavara".
Si s-a dus Moma, pe muntele Codrului si s-a pus sa taie lemne. Da' unde lovea cu sacurea sarea numa' sloiuri. S-a urcat Moma mai sus si iar incearca lemnele, da' numa' neaua desprindea. Odata numa' s-a pornit un sercan (vant), de numa' gemea muntele. Moma o inghetat acolo, iar vara l-a gasit cu sacurea langa el si acolo i-or facut mormant. De atunci ii obiceiul ca cel ce trece pe acolo sa arunce pe mormant surcele, sau taciuni ca bietul om sa se odihneasca in pace. Muntele de atunci se zice Codru Moma. Apoi cand pornesc bocserii la padure, pentru carbuni, aprind un lemn si-l arunca strigand: "Feresti Doamne, de sercanu Momii, adica de vreme rea si ceas rau".Astfel de legende si basme isi povestesc carbunarii in zilele cand pazesc cuptoarele in timpul arderii carbunelui...............................................................................................................Sursa: Maria Bocse - Carbunaritul in Bihor - Centenar Muzeal Oradean, 1972
|
 |
Cand seva primaverii a inceput sa tulbure linistea firii, soarele – satul de atata iernat, a incercat sa fuga spre miaza-zi, spre caldura. Si pentru ca sa poata evada pe poarta cerului, a pus cate o baba pe cei 9 cai ai calestii sale, stiind ca acestea sunt "mai rele decat dracul" si o sa goneasca caii de o sa scoata sufletele din ei.
Trecura astfel ca vantul de poarta raiului, unde pazitorul ei - San Toader, inghetat de frigul iernii, a bagat de seama prea tarziu ce s-a intamplat. Speriat, el a fugit in grajdurile cerului, a luat 9 bidivii puternici, a pus 9 mosi sa-i incalece si a pornit in urmarirea soarelui. Au cautat ei 8 zile, dar i-au pierdut urma – caci babele afurisite, manau caii de se zdruncina cerul, lasand sa cada pe pamant ninsoare si viscol – prapad, nu alta, iar mosii mai blanzi si mai domoli nu se puteau pune cu ele…
A 9-a zi insa, mosul Alexe, i-a dat de urma si cu ceilalti mosi au pornit sa-l prinda pentru a-l obliga sa mearga pe drumul lui ceresc, lasat de Dumnezeu. Si-n ziua cand au gasit soarele, pamantul cu vietatile lui s-a trezit la viata.
"Si de aceea de la zilele Babei Dochia, cea mai strasnica baba, sunt 9 zile pana la Santoader si de la Santoader - 9 zile pana la Alexe - omul lui Dumnezeu si de la Alexe - 9 zile pana la Buna-Vestire".
................................................................................................................
Legenda extrasa din cartea lui Marcel Olinescu - "Mitologia romaneasca"
Sursa: Revista Agero |
|
"In timpul mai de demult
Baba Dochi-a avut
Un fecior ce-l insurase,
De nevasta ii luase
O fetita ca un crin,
Din ale verei mai senin.
Dar firateca de baba
Si-ncepu la cearta-n graba,
Caci ura pe nor-sa
Si in veci o tot mustra
Cat in viata ei custa.
Intr-o zi soacra i-a dat
Lana neagra de spalat
Si-astfel ei a cuvantat:
- Mergi la rau langa fantana
Si tot spal-aceasta lana,
Pan'va fi din neagra alba,
Cum e floarea cea de nalba,
C-alba de n-o vei spala
Bine n-ai ce astepta!
Nor-atunci la rau s-a dus,
Haine dalbe a supus
Si spala mai ziua-ntreaga,
Dar lan-a ramas tot neagra;
Degetele-i s-au belit,
Sangele-o-a napadit,
Cat si apa a rosit,
Si scapand suspine-adance
Ea-ncepu atunci a plange.
Cum spala si cum plangea,
Langa dansa se ivea
Sfantul Petru cu Hristos
- Floare dalba, crin frumos,
De ce plangi, de ce suspini?
- Oameni buni, oameni straini,
Oare cum no-i lacrima,
Oare cum no-i suspina,
C-am o soacra foarte rea
Si nu pot trai cu ea!
Azi mi-a dat aceasta lana,
Ca s-o tot spal la fantana,
Pan'va fi din neagra alba
Cum e floarea cea de nalba,
C-alba de n-o voi spala
Bine n-am ce astepta!
- Floare dalba, crin frumos,
Zise ei atunci Hristos,
Daca lucrul sta asa,
N-ai de ce te intrista,
Ci mai spala lana iara,
Caci va fi alba pe sara.
Iata-ti dau si niste flori,
Ce gasiram calatori,
Micsune si cocosei,
Sa te molcomesti cu ei.
Re-ntorcand tu de la vale,
Da din flori si soacrei tale!
Nora florile lua,
La urechi si le-anina
Si-apoi iara mai spala
Pan'l-al soarelui sfintit,
Iar cand fu pe la n-murgit
Ea-ncarca lana pe cap
Si porni cu voia-m grab,
Si cand lan-a descarcat
Tare s-a imbucurat:
Caci acea lucea de alba
Ca si floarea cea de nalba,
Si privind Baba Dochie
Iar s-aprinse de manie,
Caci acum n-avea ce-i face:
Vina nu putea sa-i bage;
Dar vazand ca ea are flori,
Precum n-avea de-alte ori,
Ocarandu-o i-a zis:
- Nora mea, te faci de ras
Si-ti aduci pe cap rusine,
C-ai dragut pe oarecine,
El ti-a dat flori la fantana!
- Nu crede, soacra batrana,
Nu-s de la ceva fecior,
Ci de la fat Martisor,
El imi dede-o chita-n vale,
Ca sa-ti dau si dumitale!
- Vai de el ce Martisor |
Eu il trag prin ciurisor!
Zise baba si-l huli,
Iar cand florile privi
Intru sine socoti:
Ca la munte-i primavara,
Deci va scoate mane-afara,
Deodata cu zorile,
Caprele si oile.
Cand de ziua a albit,
Catra fiu-si a grait:
- Hai la munte, Dragomire,
Ca afara e-nflorire;
Timpul este de iesit,
Caci pasunea a-nverzit;
Tu din fluier vei canta,
Eu la doine-ti voi juca!
- Nu se poate inca, mama,
Caci baga numai de seama:
Numai Faurar a trecut,
Martisor mai este mult!
- Ce-mi pasa de Faurari,
Eu il trag prin gaunari,
Si pe Martisor
Prin cel ciurisor!
Ea de el nu asculta,
Ci cu sine isi lua:
Douasprezece cojoace,
Neavind cuget de-a re-ntoarce,
Si pleca cu-al sau fecior,
Ocarand pe Martisor.
De-acasa porni cu soare,
Cand sosi fuse ninsoare.
Alta zi-ncepu cu ploaie,
Mai fu soare, acusi porhoaie,
Si-acusi iara ingheta,
Timpul tot se stramuta.
Pe baba-o lasa norocul,
Caci udandu-se cojocul
Cel de-asupra a-nghetat,
Ea pe tufe l-a aruncat,
Ca-i era greu de purtat;
Si-apoi iara s-a mai dus,
Tot pe culme mai in sus,
Dupa capre, dupa oi,
Cu feciorul, amandoi,
Pentru ca catau pasune
Unde-ar fi ierburi mai bune.
Toata ziua ce urma
Alt cojoc mai ingheta,
Si Dochia, vrand-nevrind,
Le-arunca toate pe rand.
Dragomir a degerat
Si pe gura-i s-a format
Sloi cum este-un fluieras.
- Dragomire, al meu doinas!
Striga baba, a lui mama,
Nebagind bine de seama,
Cum! eu nu mai pot de frig,
Tu mai zici pe cel colnic!
Si-atunci babei s-arata
Martisor si-o intreaba:
- Cum iti place primavara?
Ti-ai uitat doara tocmeala,
Ca sa poti sa salti in zbor,
Cand iti zice-al tau fecior
Doine mandre pe colnic,
Ca nici norei nu-i fu frig
Ca sa spele pe o lana
Toata ziua la fantana!
Martisorul disparu,
Frigul iarasi incepu
Cu viscole tot mai crunte,
Si baba-ngheta pe munte,
Dimpreuna cu-a ei turma.
Ea cu Dragmori in urma
Si cu turma ce-a avut
Stani de piatra s-au facut.
Spun ca stanul babei crunte,
Cu-a ei capre si oi multe,
Pana azi se vad pe munte,
Iar de langa-a ei picioare
Iese-o apa curgatoare.
Calatorii de-o privesc
Isi fac cruce si-o feresc". |
..............................................................................................................
Sursa text: Sim. Fl. Marian - Sarbatorile la romani
|
 |
Se spune ca odata iesi Crivatul la plimbare, dar era asa de nebunatic incat, pe unde trecea, facea o multime de pagube.
Intra mai intai intr-o gradina si se apuca sa scuture trandafirii, sa ofileasca florile, sa rupa crinii cu dulce miros. Rostogoli pe jos merele, prunele si rupse in dreapta si in stanga crengile pomilor incarcati cu frunze si fructe.
La camp facu si mai multe rele: culca la pamant graul, zdrobindu-i spicele si rispind-ui toate boabele, dobori capitele de fan si le lua vartej pe sus. In padure, dezradacina cativa copaci batrani si-i rasturna cu radacinile in sus.
Apoi, dand peste o turma de oi ce pastea in tihna, le imprastie in toate partile si le ameti, invartindu-le. In cateva ore stricase totul pe unde trecuse.
Oamenii incepura sa se jaluiasca:
- E un vant pustiitor, strigara unii.
- Daca va sufla mereu, are sa ne lase saraci si flamanzi! Ne-a stricat tot!
Auzind Imparatul Vanturilor de toate acestea, il chema pe Crivat la el si-l intreba daca e adevarat zvonul ce se aude in lume despre nazdravaniile lui.
Crivatul nu putu sa zica ba, caci firea il dadea de gol. Dar se apara zicand:
- Eu, vai de mine, n-am avut de gand sa fac rau nimanui; am vrut numai sa ma joc cu florile, holdele si oile. E vina lor daca nu stiu de gluma!
- Asa gluma intrece masura, fatul meu! ii raspunse Imparatul Vanturilor. Sa faci rau altuia, nici in gluma nu este iertat, caci, desi e gluma, nu e buna! Ca sa te inveti minte, eu nu ti-oi mai da drumul vara. Numai iarna vei iesi afara. Atunci ai sa te poti juca cu gheata si cu zapada, caci lor n-ai ce stricaciuni sa le faci.
De atunci, Crivatul nu mai sufla decat iarna, pe pamantul intepenit de ger, batut de viscol si inabusit sub troiene de zapada. Dupa dansul alearga lupii urland si zboara corbii flamanzi.
El vine la noi dinspre miazanoapte si rasarit, trecand peste campuri pustii si peste mari furtunoase. |
 |
Un istoric al sudului Dunarii, Jean-Francois Gassiaux, afirma intr-una din lucrarile sale: "Cand legenda si religia se intalnesc, istoria este aceea care dobandeste sens". In cazul Sfantului Andrei, aportul etnografiei si folclorului constituie argumentul care da sens istoriei, iar traditiile sunt o sursa inepuizabila de informatii.
Despre Sfantul Andrei, legendele spun ca a fost trimis sa propovaduiasca pe "taramurile lupilor" fiind insotit si calauzit pe tot parcursul sau inspre sanctuarele dacice de catre Marele Lup Alb.
Nu se cunoaste cu certitudine in ce perioada a anului a ajuns Sfantul Andrei, pentru prima data, in teritoriile de la Dunare, dar inscrierea sarbatorii numelui sau in calendar in ultima zi a lunii noiembrie si denumirea de "Undrea" a lunii urmatoare, sugereaza ideea ca acesta a intrat in Scythia Minor intr-un inceput aspru de iarna.
Daca documentele istorice sunt sarace in privinta acestui eveniment, in schimb traditia populara este formidabil de puternica. Poporul roman a pastrat amintirea trecerii Sfantului Apostol Andrei in mai multe feluri, printre care se numara unele colinde, legende si obiceiuri populare.
In anii '20, un avocat pe nume Jean Dinu culegea legende despre Sfantul Andrei, in satul Ion Corvin (jud. Constanta), in apropierea caruia se afla pestera in care se spunea ca a poposit apostolul. Legenda spune ca Sfantul Apostol Andrei i-a crestinat pe stramosii lui Zamolxe in cele noua izvoare din vecinatatea pesterii. O balada dobrogeana aminteste ca insusi Decebal, urmasul regelui Duras, ar fi venit la pestera Sfantului Andrei: "La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine ca-mi venea,/ Si descaleca?/ Venea Decebal,/ Calare pe-un cal,/ Sfintii ca-mi gasea,/ Cu ei ca-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-si facea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian ca venea,/ La slujba sedea,/ Slujba asculta, / Si ingenunchea,/ si nu se-nchina.../ Pe murg calarea,/ Si calea-si lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului..." (*).
In puzderia de obiceiuri si traditii, numele sfantului apare mai intotdeauna legat de cel al lupilor. Apostolul Andrei avea darul de a vindeca ranile multora, iar prin rugaciuni "lega gura lupilor", aparand oamenii si vitele lor, astfel ca toti il tineau de sfant si de mare ocrotitor.
Dacii venerau Lupul, avandu-l ca simbol pe steagul lor de lupta. Unele legende spun ca Marele Lup Alb, considerat capetenia lupilor, a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei.
Legenda poveste ca, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz pamanturile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmitand geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.
Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri pentru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.
Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.
Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera.
Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.
"In codri batrani, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti ?" (Felix Crainicu, Cristi Ionita - Legendele dacilor liberi)
(*) Dumitru Manolache - "Andrei, Apostolul Lupilor" |
 |
Cu mult timp inaintea crestinitatii, pomii si plantele care ramaneau verzi peste iarna, aveau o semnificatie speciala. Oamenii obisnuiau sa atarne crengi deasupra usilor si ferestrelor, pentru a-i feri de spiritele rele, vrajitoare, fantasme si boli.
Despre originea bradului de Craciun, circula mai multe legende. [1] Una din ele este legata de sfantul Bonifaciu, calugarul anglican care a randuit biserica crestina in Franta si Germania. Intr-o buna zi, el a dat peste un grup de pagani adunati in jurul unui stejar falnic, pregatindu-se sa aduca drept jertfa un copil zeului Thor. Pentru a salva viata copilului, Bonifaciu a pravalit stejarul la pamant cu o lovitura naprasnica de pumn. In locul acestuia a rasarit un bradut. Sfantul a grait catre pagani, spunandu-le ca bradutul este Pomul Vietii, inchipuind viata vesnica a lui Iisus Hristos.
[2] O alta legenda povesteste despre un padurar sarac care, in ajunul Craciunului, a dat peste un copil pierdut si infometat. Cu toate ca era foarte sarac, padurarul i-a potolit foamea si i-a oferit adapost peste noapte. A doua zi cand s-a trezit, padurarul a gasit in usa colibei un pom minunat, cu ramurile scanteietoare. Baietasul infometat era, in realitate, copilul Iisus, iar pomul era rasplata data padurarului pentru fapta sa buna.
[3] O a treia legenda spune ca Martin Luther, intemeietorul credintei protestante, se plimba printr-o padure, in ajunul Craciunului. In timp ce se plimba, a fost uimit de frumusetea puzderiei de stele, ale caror luminite sclipeau printre crengile brazilor. Atat de fermecat a fost de privelistea minunata, incat a taiat un bradut si l-a adus acasa, pentru familia lui. Pentru a sugera sclipirea stelelor, a atarnat lumanari de crengile bradutului.
[4] Altii sustin ca bradul de Craciun si-ar avea originea intr-o piesa medievala de teatru care evoca Paradisul. In Evul Mediu, majoritatea oamenilor nu stiau sa citeasca, si micile scenete de teatru erau mijlocul de propovaduire a invataturilor Bibliei. Piesa evocand Paradisul, care infatisa crearea omului si alungarea lui Adam si a Evei din Rai, se juca in fiecare an pe 24 decembrie, adica in plina iarna, ceea ce ridica o mica problema. Era nevoie de un pom cu mere, dar iarna merii nu dau fructe, asa incat se recurgea la o solutie de schimb. In locul lor se foloseau brazi, de crengile carora se atarnau mere.
[5] Mai exista o alta legenda care povesteste ca in secolul al VII-lea, un calugar din Devonshire a venit in Germania pentru a raspandi cuvantul Domnului. Se zice ca acesta s-a folosit de forma triunghiulara a bradului pentru a simboliza Sfanta Treime. In Europa in secolul al XII-lea, de Craciun, bradul era atarnat de tavan cu varful in jos.
Dar cea mai frumoasa dintre legende este [6] legenda populara romaneasca care poveste ca "demult, tare demult, cand picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai paseau pe acest pamant, s-a iscat din senin o furtuna, cum nu se mai pomenise. Grindina era cat oul de porumbel, vantul smulgea pietrele din loc, iar cerul se intunecase ca la venirea noptii, macar ca era miez de zi.
Iisus Hristos si Sfantul Petre tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei paduri si au cerut adapost copacilor, care insa se ascundeau, care mai de care mai zgribuliti si mai infricosati. Mandrii stejari si fagi nu au vrut sa-i primeasca la adapostul lor, pentru ca abia isi puteau pazi frunzisul bogat de urgia cerurilor - unde sa-i mai adaposteasca si pe cei doi calatori? Merii si perii au spus ca trebuie sa-si apere fructele, salciile si plopii s-au facut ca nu-i baga in seama si au tacut.
Dintre toti, doar bradul s-a invoit sa le ofere adapost. El a spus: Fructe mandre pe care sa le apar nu am, frunzisul meu e facut din ace ascutite care nu se tem de grindina, oamenii ma ocolesc si ma socotesc nefolositor, dar daca vreti sa-mi cinstiti acoperamantul cu prezenta voastra, eu va voi primi cum voi sti mai bine si am sa invelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese.
Zis si facut. Domnul Iisus si Petre au fost paziti cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a rasarit din nou, mandru pe cer.
Atunci, iesind din adapostul cetinei, Iisus cuvanta astfel catre brad: Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatalui Meu, te voi rasplati. Fie ca de azi inainte, iarna, tu sa nu-ti mai lepezi frunzisul ca ceilalti copaci, ci sa-l pastrezi vesnic. Apoi, fie ca acele tale intepatoare sa capete o mireasma care sa-i bucure pe oameni, sa le dea putere si sa le vindece bolile, astfel incat ei sa te pretuiasca cum se cuvine. Cat despre lipsa ta de rod, fie ca in miez de iarna, cand toate fructele pamantului se vor fi terminat, oamenii sa te impodobeasca si sa puna pe ramurile tale toate bunatatile, iar atunci cand se vor strange in jurul tau, ei sa se gandeasca la Mine, pentru ca tu esti copacul cel mai drag Mie.
Numai ce zise acestea si Cel Sfant disparu, impreuna cu Petre, intr-o geana de lumina. A ramas in padure insa bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum si aceasta poveste murmurata de frunzisul copacilor, infiorati de minunea dumnezeiasca".
...................................................................................................................................................
Insa indiferent de ce au spus si vor spune unii sau altii despre originea sa, bradul ramane piesa centrala a Sarbatorilor, despre care se pot istorisi nenumarate legende... |
 |
Povestea spune ca a fost odata un tata, care si-a pedepsit fetita in varsta de 5 ani, pentru ca a risipit o hartie aurie de impachetat, foarte scumpa. Omul era sarac si s-a suparat foarte tare cand a vazut ca fetita a folosit hartia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun.
Cu toate acestea, fetita a adus tatalui ei cutia in dimineata urmatoare spunandu-i: "Acesta este un cadou pentru tine, taticule". Tatal s-a rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cand vazu ca, de fapt, cutia era goala.
El i-a spus pe un ton raspicat: "Nu stiai ca atunci cand dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el?"
Fetita, cu lacrimi in ochi, si-a privit tatal si i-a zis: "Taticule, cutia nu este goala. Am suflat in ea atatea saruturi pana cand s-a umplut."
Tatal a ramas perplex. In genunchi, si-a imbratisat fetita rugand-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost.
La scurt timp dupa aceasta, micuta a murit intr-un accident si se spune ca tatal ei a tinut cutia aurie langa patul sau tot restul vietii. De cate ori se simtea descurajat, sau avea de infruntat situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar care-i dadea putere.
......................................................................................................................................................
In prag de sarbatori, am dorit sa impartasesc cu voi aceasta poveste, pentru importanta mesajului pe care il transmite. Sa nu uitam ca fiecare dintre noi primim o cutie aurie cu dragoste neconditionata si saruturi de la copii nostri, de la familie, de la prieteni.
Nu putem avea altceva mai pretios decat asta. |
 |
Legendele si basmele romanesti vorbesc destul de frecvent despre uriasi. In mitologia populara, uriasii sunt fapturi lenese, puse mereu pe harta, cam greoi in gandire, razbunatori si sangerosi. Dar sunt si pobesti care arata o alta fata a uriasilor: fapturi cu capacitati fizice si psihice iesite din comun, constructori extraordinari ai cladirilor colosale.
In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a uriasilor. Practic, fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune in unele locuri.
In zona Bihorului, se povesteste din batrini ca Decebal a fost de acord sa-i lase sa traiasca in Muntii Apuseni, linistiti, cu conditia ca acestia sa-i pazeasca comorile.
Batranii din zona satului hunedorean Ardeu spun ca pe vremuri traia o familie de uriasi care a fost insarcinata de Decebal sa pazeasca un plug de aur in marime naturala, la care erau legati doi boi, tot din aur, si tot din marime naturala, piese la care capetenia dacilor tinea tare mult si pe care le-a ascuns intr-o pestera, a carei intrare a fost apoi zidita. Povestea a fost transmisa din tata in fiu, nefiind scrisa niciodata, si ca urmare nu se mai pastreaza prea multe amanunte legate de perioada istorica a intamplarii, ci doar fapte.
Legenda spune ca afland de comoara de sute de kilograme de aur, un grup de flacai ce doreau sa devina bogati peste noapte s-au incumetat in munti. Si-au luat cu ei sabii, coase, furci si tarnacoape, plus trei carute trase de boi, ca sa aiba cu ce-si cara inapoi prada. Pestera era pazita, cu randul, de tatal si fiul cel mare din familia uriasilor.
In ziua in care grupul de pradatori a ajuns in apropierea pesterii, de paza era fiul cel mare al uriasilor. Cu mancare la el, parintii l-au trimis pe cel mai mic. Acesta a uitat insa sa ia cu el si cele trei paini de care fratele sau avea nevoie ca sa se sature. Infometat, flacaul urias i-ar fi spus celui mic: "ramai tu aici ca eu ajung mai repede acasa si vin cu paine destula ca sa mancam amindoi".
Ceata de pradatori a ajuns la gura zidita a pesterii exact in intervalul in care mezinul familiei de uriasi era singur. Acesta nu stia de ce si de cine trebuie pazita intrarea in pestera. I-a vazut pe oameni agitandu-se cu furcile si sabiile in preajma lui si a crezut ca sunt, de fapt, niste jucarii. Distrat la culme, mezinul nu a observat cum, mai incolo, o alta parte din ceata a taiat un bou, a
indesat in el otrava, dupa care l-a intins in fata lui. Infometat, micul urias n-a stat pe ganduri si s-a infruptat din mancarea otravita. La scurt timp, mezinul familiei de uriasi a murit.
Pradatorii au apucat sa sparga o parte din zidul care acoperea intrarea in pestera, dar dupa ce au intrat, tavanul s-a prabusit peste ei si au murit cu totii. Carutele cu boi au ramas afara. Cand s-a intors flacaul urias, a ramas mut de durere. A alergat acasa si i-a povestit mamei sale ce s-a intamplat cu mezinul. Uriasa n-a crezut pana cand nu a ajuns la locul cu pricina. A vazut ca cei care i-au omorit copilul au fost inghititi de pamant, insa, inebunita de durere, a inceput sa rascoleasca pamantul.
Batranii din Ardeu povestesc ca asa au aparut dealurile din zona si asa a fost scos la lumina calcarul de calitate pe care, de veacuri l-au folosit apoi pentru a face var, indeletnicirea lor de baza, pana in urma cu 20 de ani.
Etnologul Marcel Laptes explica aparitia si conservarea mitului uriasilor: Acesti uriasi nu erau personaje malefice. Ei ii pedepseau pe oameni daca acestia nu respectau un anumit regim de viata si erau proprietari ai comorilor naturii, pe care, desigur si le pazeau singuri.
La comunitatile izolate, cum sunt cele din Apuseni, oamenii traiesc intr-un mediu al misterului si al supranaturalului. Apropierea fata de natura a oamenilor de aici ii face mai usor sa creada in astfel de forte. Oamenii din aceste sate au un cu totul alt mod de a percepe mediul inconjurator. Pentru ei, absolut orice are viata si fiecare element are rolul sau bine stabilit in Univers, de la ultimul fir de iarba, pana la stelele de pe cer. |
|
|
Acum sunt 83 utilizatori online
Max Utilizatori Online: 1015 la 30/08/2010
|
gasite 15 albume
|
|
|
|
<
|
September 2010
|
>
|
L |
M |
M |
J |
V |
S |
D |
| | | |
|
3 |
4 |
5 |
6 |
7 |
8 |
9 |
10 |
11 |
12 |
13 |
14 |
15 |
16 |
17 |
18 |
19 |
20 |
21 |
22 |
23 |
24 |
25 |
26 |
27 |
28 |
29 |
30 |
|
|
|
| |
|
|
|
|
|
|
08/09/2010 @ 17:51:53
script executat in 469 ms
|
(p)Link
Comentarii
Arhiva
Printeaza
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3