"Nimic nu poate fi mai atragator si mai multumitor sufleteste decat o faneata inflorita in toiul dezvoltarii ei. Abia ai pasit, sfios ca intr-un altar, spre marginea campului cu flori si uiti de vreme, pierzi notiunea de timp si distanta.
O floare te chiama spre ea prin culoare ori miros. Alaturea alta ti se pare mai boghioasa, mai frumoasa, ori te ademeneste una mai incolo prin mirosul ei delicat. Florile sunt vizitate de insecte. Tabloul se intregeste, iar privirea urmareste si jocul insectelor in harnicia lor de a cauta hrana dar si harjoana prin aer a doi fluturi care seamana cu pietre pretioase. Si tot asa, un pas incolo, un pas incoace, vremea trece in nestire. Te ameteste farmecul formelor, mireasma florilor, ciocarlia care-ti canta din inaltul vazduhului.
Florile te invioara. Glasul lor tainuit are puterea asa de mare incat iti influenteaza gandurile, ca si cand ai citi o carte plina de intelepciune. Aroma iesita din potirul lor, a patruns prin toti porii trupului, a napadit spre inima. A curatit mintea de tot ce putea fi daunator, ti-a inaltat sufletul spre tot ce e sfant. Prin dragostea florilor cuprinzi lumea toata. Oamenii iti apar facand parte din ansamblul armonios al naturii. Raportul cu ei, prin flori, prin slava firii, devine altul.
Minunea verii si a florilor s-a infaptuit!" .............................................................................................................. Fragment din cartea "Flora Romaniei" de I. Simionescu
Etajul coniferelor, extins intre 1.000 si 1.700 m altitudine, are ca element dominant molidul, in amestec cu brad, iar etajul padurilor de foioase ocupa spatiul cuprins intre 300 si 1.000 m altitudine, fiind alcatuit din paduri de stejar in amestec cu gorun, carpen, frasin si ulm.
Zona padurilor de foioase, situata intre 70 si 300 m altitudine, este constituita predominant din cer (Quercus cerris) in amestec cu carpen, gorun, alternand cu pajisti secundare si culturi agricole.
Zona de silvostepa este ocupata de culturi agricole, iar, pe alocuri, cu vegetatie de nisipuri si saraturi.
Fauna padurilor este cea mai insemnata si mai bine reprezentata, cuprinzand numeroase exemplare de interes cinegetic, printre care se numara cerbul, muflonul (colonizat), mistretul, ursul, rasul, jderul de piatra, jderul de padure, cocosul de munte, ierunca si fazanul.
Fauna silvostepei este slab reprezentata, fiind alcatuita din popandai, harciogi, orbeti, iepuri, prepelite, grauri si cateva specii de reptile.
Asemanatoare florii-soarelui, Arnica Montana este o planta medicinala inrudita cu musetelul, aproape necunoscuta in Romania dar extrem de apreciata in Europa. Pe drumul dintre Albac si Stei, catunele comunei Garda de Sus ascund o adevarata comoara: pajisti intregi pline cu arnica.
Disparuta de mult din aproape toate tarile Europei Occidentale, arnica se recolteaza numai in Romania si Spania, in restul Europei fiind ocrotita si interzisa prin lege culegerea ei.
In urma cu cativa ani, biologul farmaceut Barba Michler, in visita prin Apuseni, a ramas extaziata de multitudinea poienilor de arnica din zona. La recomandarea sa, intre 2000 si 2003, 84 de cercetatori nemti de la Universitatea Freiburg au facut un studiu de amploare ce viza satul Ghetar, fiind interesati de tot ce inseamna natura, etnografie, economie, practic de toate aspectele vietii motilor din aceast zona.
Prin fondurile obtinute de catre Evelyn Rujdia (o sasoaica plecata din Romania) si Albert Reif (un cercetator neamt), a luat nastere "Proiectul Apuseni", in urma caruia arnica a inceput sa fie valorificata asa cum trebuia.
Dupa "Proiectul Apuseni", intre 2004 si 2007, Barbara Michler a demarat impreuna cu World Wild Fund (WWF din Marea Britanie) un nou proiect care viza floarea Apusenilor: "Conservarea plantelor medicinale din Europa de Est - Arnica Montana in Romania". Scopul acestui proiect a fost dezvoltarea unui sistem de exploatare a speciei Arnica Montana in folosul biodiversitatii si a populatiei locale si a avut mai multe componente: cercetarea ecologiei speciei, metodele de uscare si reducerea lantului economic.
Localnicii din catunele Gardei au fost invatati cum sa recolteze floarea si, pentru a-i ajuta si mai mult, a fost editat de WWF, Universitatea de Stiinte Agricole din Cluj, Darwin Initiativesi Primaria Garda de Sus un manual.
Efectele terapeutice ale plantei Uleiurile si tincturile obtinute din arnica sunt folosite atat in medicina ca antiinflamator si antialgic, cat si in industria cosmeticelor. In medicina se folosesc pentru luxatii, dureri, intepaturi, reumatism, arsuri, vanatai, medicina sportiva fiind practic cea care ar putea beneficia din plin. In cosmetica, uleiurile se folosesc pentru masaj.
Principiile sale active, care stimuleaza imunitatea, sunt inrudite cu cele ale echinaceei, insa are cateva calitati care o individualizeaza si care o fac un ajutor nepretuit pe perioada sezonului rece. arnica stimuleaza imunitatea nespecifica la nivelul gatului si al cailor respiratorii superioare, protejandu-le de infectii si fiind ideala pentru cei care sunt mai mereu ragusiti, au amigdalita cronica, faringita, sinuzita, etc.
Folosita extern, ea imbunatateste circulatia, incalzeste extremitatile si creeaza o stare de confort fizic, fiind excelenta pentru persoanele sensibile la frig.
Marele Goethe adora aceasta planta, deoarece ii salvase viata atunci cand o infectie respiratorie, cu febra foarte puternica, nu cedase la nici un alt remediu.
Animalele salbatice din Romania se pregatesc sa intre in hibernare atunci cand temperatura corpului nu poate fi mentinuta pe cale normala iar hrana este putina.
Animalele nu cresc in timp ce hiberneaza si toate functiile organismului sunt reduse la minimum: bataile inimii sunt in numar de una sau doua pe minut. Dar nu toate animalele salbatice hiberneaza cu adevarat. Unele intra intr-un somn adanc sau in diapauza (mai ales insectele).
Animalele isi fac provizii din timp si totodata isi pregatesc culcusul. Cand se incalzeste, se trezesc pentru a se hrani, dar se reintorc in vizuina imediat ce temperatura scade.
Multe dintre animalele care hiberneaza cauta izolarea de frigul excesiv; ursii si liliecii se retrag in pesteri, iar broastele si pestii se ingroapa in sol.
Cercetatorii japonezi au descoperit ca exista un hormon responsabil pentru aceasta stare de adormire in care unele animale intra o data cu venirea sezonului rece. S-a constatat ca inaintea hibernarii apare o scadere a concentratiei de sange a proteinei HP (proteina specifica hibernarii), lucru care se mentine apoi pe toata durata hibernarii. Cand nivelul de HP din sange incepe sa creasca, hibernarea ia sfarsit.
Cei mai mari si mai fascinanti hibernanti sunt ursii. Acestia pot supravietui chiar si 6 luni fara sa manance, fara sa bea apa sau sa excrete, reciclandu-si reziduurile metabolice.
Animalele se pregatesc intens pentru acest fenomen, amenajandu-si inca din timpul verii adaposturi sub pamant, unde temperatura se va pastra constanta in tot acest interval, reducandu-se, prin urmare, si cheltuielile energetice necesare pastrarii echilibrului termic.
Spre exemplu, popandaii isi dubleaza greutatea in timpul verii mancand foarte mult, pentru ca atunci cand se trezesc primavara, sa ajunga exact la jumatatea greutatii cu care au intrat in iarna.
Durata somnului hibernal este variabila in functie de specie si de natura variatiilor factorilor endogeni si exogeni. Ariciul are un somn hibernal mai putin profund si dureaza in medie 3 luni.
Desi problema hibernarii animalelor a fost indelung cercetata, nu se cunosc nici pana astazi complet mecanismele ce stau la baza instalarii acesteia.
"Poti descoperi inca in minunata viata a animalelor profunde semnificatii si nu de putine ori, adevarate valori etice si morale de comportament". (Constantin Mihailescu) ................................................................................................................................................... Fauna Romaniei a fost si este inca una din cele mai bogate si variate din Europa, continand specii rare sau chiar unice pe continent. Capra neagra, ursul brun, cerbul carpatin, lupul, rasul, jderul, cocosul de munte sunt specii ce populeaza muntii, iar iepurii, vulpile, mistretii, caprioarele, potarnichile, pitpalacii se regasesc pe dealuri si in zona de campie.
Fauna, datorita particularitatii ei de a fi "mai putin fixa" in teritoriu, are o raspandire larga, insa exista specii caracteristice etajelor de vegetatie si de relief si care, in acelasi timp, constituie si valori peisagistice deosebite.
Animalele au istoria lor, din care nu lipsesc personalitatile, conflictele sangeroase pentru putere, izbanzile si realizarile colective.
Limba animalelor nu se compune din vocale si din consoane, ci din tonuri si sunete. Tonurile profunde, la animale, semnifica agresiunea, tonurile inalte - bucuria.
Pe masura ce cercetarile despre viata animalelor avanseaza, savantii ajung la concluzia ca animalele seamana foarte bine cu omul, fiind dotate cu sensibilitate, intelepciune, inteligenta si devotament. Oare asta va fi deajuns ca ele sa fie mai putin chinuite si ucise?
Sarpele de casa (Natrix natrix) face parte din ordinul Squamata, familia Colubridae. Masculul are o lungime cuprinsa intre 107-110 cm iar femela pana la 175 cm.
Sarpele de casa este, in general, verde inchis sau maroniu cu un colier galben, crem sau portocaliu situat in spatele capului, particularitate care explica o alta denumire a sa de "sarpele cu inel". Coloritul sau poate fi de asemenea de la gri pana la negru.
Acesti serpi se tolaneasc la soare imediat dupa mijirea zorilor pentru a-si ridica temperatura corporala suficient incat sa fie apti pentru a-si desfasura activitatile normale si pentru a-si digera prada. Le place sa lancezeasca la soare in locurile cu vegetatie bogata, dar sunt si buni inotatori, serpuind la suprafata cu capul deasupra apei. Daca simt apropierea vreunui pericol, serpii de casa se scufunda in apa, ascunzandu-se printre vegetatia acvatica, putand ramane sub apa pana la o ora.
Sarpele de casa este carnivor, hranindu-se in principal cu broaste, pesti, soareci si pasari mici. Prada este insfacata si apoi inghitita de vie.
Masculii ating maturitatea sexuala in jurul varstei de 3 ani, in timp ce femelele nu se imperecheaza pana in anul al patrulea sau al cincelea de viata. Dupa atingerea maturitatii, masculii naparlesc de circa 2 ori pe an, in timp ce femelele isi schimba pielea o singura data pe an, chiar inainte de depunerea oualor.
Perioada de imperechere este primavara (aprilie-mai), imediat dupa ce ies din hibernare. In lunile iunie-august, femela face 10-15 oua pe care le ingropa la mica andancime in solurile umide, afanate, sub frunze sau muschi. Dupa aproximatic 10 saptamani apar si puii care devin independenti in scurt timp.
In lunile octombrie-martie, cand temperatura mediului ambiant scade, sarpele de casa intra in hibernare, utilizand vizuinile abandonate ale iepurilor, radacinile copacilor, fisurile din stanci sau mormanele de ingrasaminte naturale (balegar) ca adapost.
Durata medie de viata a sarpelui de casa este in jur de 13-15 ani, maxim 25 ani.
Harciogul (Cricetus cricetus) , sau "catelul pamantului" cum mai este numit, face parte din familia Cricetidae si este un animal micut, cu lungimea intre 26 si 30 de centimetri si greutatea in jurul a jumatate de kilogram.
Ocupatia de baza a harciogului este sa sape galerii in pamant, unde isi aranjeaza casa in toata regula, cu incaperi precis destinate pentru depozitat hrana, pentru dormit, pentru masa, atat pentru vara, cat si pentru iarna. Foarte daunator, consuma in medie 2-4 hectolitri boabe de grau pe an, facand depozit pentru iarna. Hiberneaza din octombrie pana in martie.
De regula e roscat-suriu pe spate, cu dungi de-a curmezisul, alburii sau negrii, ridicandu-se dinspre pantece, care e mai inchis, aproape negru. Pe obraji are cate o pata galbuie.
In anii '50 milioane de exemplare au fost vanate, iar blana lor a fost prelucrata si transformata in captuseala de haine.
E rautacios cu semenii lui; in primavara (aprilie-mai) cand este perioada de imperechere, daca se intalnesc doi masculi, lupta e pana la moarte. Dupa imperechere, sexele se despart si traiesc izolate. Femela naste dupa 4-5 saptamani 6-12 pui mici. A doua nastere are loc prin iunie - iulie.
Nevastuica (Mustela nivalis) face parte din familia Mustelidae si este cel mai mic carnivor din Europa, avand marimi variabile. Are lungimea trunchiului, impreuna cu cea a capului de 21-23 cm la mascul, si de 16-19 cm la femela. Inaltimea nevastuicii la greaban este de 5 cm si o latime intre umeri de 4 cm, ceea ce-i permite sa intre in galerii cu mici dimensiuni.
Nevastuica este raspandita aproape in toate judetele tarii. Ea traieste prin liziere, tufisuri, boschete, gradini si chiar in gospodariile oamenilor unde isi cauta adapost sub gramezile de lemne, paie, coceni.
Blana este de culoare brun-galbena-ruginie, asemanatoare cu cea a hermelinei, dar varful cozii este roscat. Blana ei nu este cautata in comert, asadar, nevastuica nu starneste interesul vanatorilor.
Hrana sa de baza o constituie soarecii, dar prinde si mici vietati cu sange cald, pasari, iepuri, iezi de caprior. Vaneaza de una singura, atat ziua cat si noaptea, adesea stand pe picioarele din spate pentru a se uita in jurul sau.
Imperecherea are loc in tot cursul anului. Fata 4-8 pui, uneori si mai multi, cu blana de culoare alba, care sunt orbi 40 de zile, ca apoi la 3-4 luni sa devina independenti.
Principalii ei dusmani sunt vulpea si rapitoarele de noapte.
Cocosul de munte (Tetrao urogallus) sau gotcanul este cea mai mare pasare ca dimensiune dintre cele trei specii de tetranoide care traiesc in tara noastra. Lungimea totala a cocosului (de la cioc pana la varful cozii) este de 90-112 cm, variind in functie de mediu, hrana si varsta. Greutatea corporala a mascului este 4,5-6,5 kg iar cea a femlei de numai 1,8-3 kg.
Si culoarea difera de la mascul la femela. Cocosul are culoarea generala inchisa, de la distanta poate parea chiar neagra, batand in albastru cu sclipiri metalice. Femela nu este asa viu colorata, dominanta fiind culoarea ruginie, peste care sunt si pete negre, abdomenul fiind ceva mai deschis.
E o pasare care tine la locul unde creste, nu calatoreste. Cel mult pe iarna grea se trage mai cate deal. Dupa obiceiul gainilor de curte cu care se inrudeste putin, se tine mai mult prin tufisuri, prin ierburi, unde isi gaseste hrana scurmand. Se hraneste cu frunze de brad, cu muguri, cu mure ori seminte. Cand se lasa pe copaci, isi alege intotdeauna crengile din varf, ca sa aiba orizontul larg deschis, sa vada de departe, dominand zarea.
Cocosul e un egoist, viata de familie nu-i place. Dupa bataie si imperechere se intoarce in domeniul sau si lasa in seama gainii grija cresterii puilor. In aceasta privinta se deosebeste de mandrul cocos de ograda.
Imperecherea are loc de regula intre 15 aprilie si 15 mai, cu mentiunea ca vremea calda din lunile februarie si martie o poate grabi. In zori de zi, de obicei cand inca luceafarul nu s-a stins de tot si inspre rasarit se trage geana zilei, are loc una din cele mai minunate manifestatii ale fierbintelilor dragostei din cate se intampla in lumea vietuitoarelor de la noi. E atat de cuprins de nebuneala jocului, incat nu se intrerupe nici cand alicele unei impuscaturi ii ating penele, fara sa-l loveasca de moarte. Nu rar se intampla si dueluri intre doi cocosi ce s-au intalnit in preajma unei gaini. Lupta e pe moarte, adesea unul din ei ramanand locului, lovit in cap.
Femela isi face cuibul pe pamant, intr-o adancitura, in buruieni sau in afinis. Depune 6-10 oua de culoare galben-roscata cu pete brune, iar incubatia dureaza 27 de zile. La ecloziune puii au corpul imbracat cu puf galben, cu pete negre pe cap si pete brune pe spate si pe aripi. Sunt hraniti cu larve de furnici, rame si diferite insecte. Puisorii, de cum au spart gaoacea, se pot tine lesne pe picioare.
Cocosul de munte este o pasare ocrotita de lege, fiind declarata monument al naturii.
Veverita (Sciurus Vulgaris) face parte din familia Sciuridae si este un mamifer de talie mica, cu blana roscata ori neagra pe spate si alba pe piept, cu coada lunga si stufoasa.
Vechii greci o numeau "skiouros", denumire rezultata din alaturarea cuvintelor "skia" (care inseamna umbra) si "oura" (coada). Adica, intr-o traducere adaptata zilelor noastre, "cea care sta in umbra cozii sale".
Veverita traieste in apropierea terenurilor impadurite, dar chiar si in parcurile si pe strazile localitatilor din vecinatatea padurilor, adaptandu-se foarte usor traiului printre oameni.
Exista in prezent peste 300 de rase de veverite, impartite in sapte mari familii, cele mai cunoscute si mai numeroase fiind veveritele gri, veveritele zburatoare si veveritele de arbore.
Micuta veverita uimeste prin sariturile sale, de pe o creanga pe alta, la mare inaltime, si prin viteza cu care alearga pe ramurile arborilor, de care se agata cu ghearele ei ascutite. Copacii nu-i servesc numai de scranciob, ci si de hrana. Mancare ei favorita sunt alunele dar rontaie cu placere si semintele de brad. Cand gaseste mai multa mancare, nu e lacoma, ci cara, mereu cara si pune ba intr-o scorbura de copac, ba sub o piatra, ba scurma o gropita in pamant.
Veveritele nu traiesc in grupuri, fiind animale singuratice. Numai in perioada imperecherii (inceputul primaverii) se apropie unul de altul. Masculii se strang mai multi la un loc, punandu-se la incercare, incaierandu-se. Cel invingator, isi capata rasplata. Peste patru saptamani, e cap de familie. Puii de veverita se nasc golasi si orbi, avand greutate intre 30 si 50 de grame fiecare. Mama veverita ii va tine pe acestia in vizuina pana cand vor creste destul de mari astfel incat sa se poata descurca singuri. Aceasta perioada dureaza intre opt si zece saptamani.
O curiozitate careia zoologii nu-i gasesc alta explicatie decat cea a inrudirii cu unele specii de rozatoare este faptul ca veverita se poate deplasa prin apa inotand "caineste" si folosindu-si coada drept carma. Acest lucru se intampla foarte rar caci acest mijloc de deplasare este extrem de obositor pentru ea.
(p)Link
Comentarii
Arhiva
Printeaza
Feed RSS 0.91
Feed Atom 0.3